Acest articol reprezinta partea a II-a a unei analize complexe care incepe cu Articolul 15 – Cauze care înlătură sau diminueaza discernământul în sistemul dreptul comparat
Cauze in dreptul comparat:
Noţiunea de anomalie mentală a fost întâlnită în Cazul Byrne (1960). Din materialele cauzei s-au reţinut următoarele: făptuitorul a strangulat-o pe minoră, provocându-i moartea, apoi a mutilat cadavrul acesteia. În urma expertizei medico-legale psihiatrice a acestuia s-a stabilit că pe parcursul copilăriei el suferea de diferite dorinţe de origine sexuală ceea ce a condus la acţuni impulsive irezistibile sub imperiul cărora el a comis şi infracţiunea în cauză.
În Cazul Byrne s-a susţinut că responsabilitatea redusă produce efecte asupra tuturor facultăţilor mentale. Anomaliile mentale nu trebuie să aibă legătură cu nebunia. Pe marginea acestui caz Lord Parker a atenţionat următoarele: “anomalia mentală nu reprezintă o stare mentală obişnuită unei fiinţe umane ordinare, ci diferă considerabil într-o măsură în care o persoană adecvată (rezonabilă) ar stigmatiza această stare ca fiind una anormală, ce ar acoperi toatele elementele cognitive de la percepţii şi raţionalitate până la voinţă”. În sensul larg al cuvântului, responsabilitatea redusă presupune inaptitudinea persoanei de a exersa puterea de voinţă şi control.
Anomalia mentală trebuie să fie cauzată de o retardare sau oprire a dezvoltării mentale sau să fie efectul unor cauze inerente ori induse de o traumă sau boală. În precedentele common law anomalia mentală este provocată de o sursă internă şi, prin urmare, cauzele externe de inducere în stare de iresponsabilitate, cum ar fi: alcoolul şi stupefiantele, nu pot fi luate în consideraţie, cu excepţia cazurilor când anomalia mentală s-a datorat unor efecte toxice tardive ale dependenţei de alcool sau droguri.
În Cazul Gittens (1984)[14]s-a susţinut că consumul de alcool sau droguri, pe de o parte, sau cauzele inerente, cum ar fi depresia, pe de altă parte, trebuie ambele luate în consideraţie pentru a decide care din aceşti factori a devenit cauză substanţială a comportamentului infracţional. Totodată, discernământul poate fi diminuat în urma efectului combinat al acestor două cauze.
Expertiza medico-legală psihiatrică a fost efectuată de trei medici-legişti care au ajuns la concluzia că inculpatul suferea de o anomalie mentală în urma unor cauze inerente ce au deteriorat în mod substanţial capacitatea lui mentală. Doi dintre aceşti medici considerau că anomalia mentală se datora depresiei, iar al treilea expert susţinea că anomalia mentală survenită a fost cauzată de o tulburare a personalităţii provocate de o traumă fizică. În opinia acestui medic, anume consumul de alcool şi droguri au devenit cauză determinativă care la nivel organic a provocat schimbări ireversibile a organismului inculpatului, şi prin urmare, diminuarea discernământului.
Într-o altă speţă (Cazul Tandy 1989) inculpata suferea de alcoolism cronic. Ea a omorât-o pe fiica sa de unsprezece ani, strangulând-o pentru faptul că victima i-a povestit că a fost agresată sexual din partea tatălui vitreg. În ziua omorului făptuitoarea a servit o sticlă de votcă, ceea ce a fost mai puternic decât băutura Cinzano pe care ea se obişnuise să-o consume. Inculpata a fost recunoscută vinovată în săvârşirea unui omor calificat.
Nefiind de acord cu sentinţa pronunţată, ea a înaintat apelul. Instanţa de apel a susţinut că norma cu privire la responsabilitatea redusă poate fi aplicată persoanei doar în cazul în care anomalia mentală manifestată la momentul omorului s-a datorat alcoolismului cronic de care suferea inculpata, menţionând că o astfel de cauză diminuativă poate fi aplicată doar în cazul în care se va demonstra că creierul inculpatei a fost deteriorat de intoxicaţie alcoolică produsă într-o măsură în care s-ar afecta conştiinţa persoanei şi reacţiile ei afectiv-volitive, iar intoxicaţia cu alcool a fost una involuntară. Totodată, reieşind din materialul probator instanţa a reţinut că inculpata la momentul comiterii faptei nu putea să se afle sub imperiul tulburării cu diminuarea discernământului deoarece făptuitoarea a exercitat controlul deplin asupra conduitei sale având potenţa necesară pentru a se abţine de la consumul băuturii alcoolice.
Prin urmare, sentinţa de condamnare a rămas nemodificată, inculpata fiind condamnată pentru omor calificat, deoarece a fost demonstrat că inculpata a ales să consume o altă băutură alcoolică decât cea cu care s-a obişnuit, mai mult, ea a fost în stare să renunţe la consumul alcoolului la 18.30 chiar dacă sticla nu a fost încă goală.
În urma acestui caz au fost elaborate două principii:
– intoxicaţia alcoolică poate fi recunoscută involuntară doar în cazul în care făptuitorul nu este în stare să se abţină de la consumul alcoolului;
– dacă prima băutură a zilei nu a fost una involuntară, atunci nici restul zilei nu este involuntar.
În Cazul Dietschmann (2003) inculpatul a întreţinut o relaţie amoroasă cu mătuşa sa care era cu mult mai în vârstă şi dependentă de droguri. Între timp, inculpatul a fost condamnat pentru o infracţiune, iar relaţia cu mătuşa continua şi în penitenciar, mătuşa vizitându-l des, scriindu-i în fiecare zi. Pe parcursul aflării lui în penitenciar, mătuşa acestui condamnat a decedat, iar cu o lună înainte de deces ea i-a cadonat un ceas. Inculpatul a retrăit mult acest eveniment având chiar o tentativă de sinucidere. Fiind eliberat din penitenciar el a început să facă abuz de alcool, totodată administrând un preparat psihotrop prescris de către medic după incidentul suicidar. Ulterior, când trecuseră două săptămâni după eliberarea făptuitorului din penitenciar, el împreună cu doi bărbaţi servea băuturi alcoolice la gazda unde s-a oprit. Ei dansau,iar într-un moment ceasul donat de mătuşă a căzut jos din cauza unuia dintre camarazii lui,la scurt timp, făptuitorul l-a atacat pe camaradul său, provocându-i moartea în urma unui atac violent. Astfel, făptuitorul a fost condamnat pentru comiterea unui omor calificat. Nefiind de acord cu sentinţa pronunţată el a înaintat un apel. Reieşind din materialele cauzei, instanţa de apel a ajuns la concluzia, că alcoolul consumat în mod voluntar de către condamnat nu a avut nici o relevanţă asupra discernământului, care a fost diminuat din cauza unor alţi factori de origine internă care într-o măsură substanţială i-au redus responsabilitatea pentru cele comise. Instanţa a ajuns la concluzia că consumul voluntar de alcool nu poate fi luată în consideraţie în calitate de cauză care contribuie la dezvoltarea anomaliei mentale şi nu are nici o relevanţă asupra diminuării discernământului provocat de această anomalie. Prin urmare, s-a stabilit că ebrietatea voluntară poate permite operarea normei cu privire la responsabilitate redusă.