În cadrul acestui demers încercăm să prezentăm într-o manieră succintă cauzele de origine psihiatrică în dreptul comparat, sub imperiul cărora persoana comite fapta prejudiciabilă, acceptate în precedentele judiciare common law, cum ar fi: iresponsabilitatea, responsabilitatea redusă, intoxicaţia şi automatismul.
Natura şi particularităţile infracţiunilor comise de persoanele cu anomalii psihice întotdeauna va depinde de posibilităţile tratamentului propus de psihiatria generală, ideologiile dominante şi resursele existente. Tradiţional, criminalitatea a fost asociată cu bolile psihice, deşi până în prezent lipsesc cercetări precise care ar confirma acest concept.
Conform datelor întâlnite în literatura de specialitate, pe parcursul ultimilor decenii numărul infractorilor bolnavi psihic a crescut esenţial în majoritatea statelor. Cu toate că rata infracţiunilor comise de către făptuitorii care suferă diverse tulburări mentale este în permanentă creştere, tot mai des această categorie de persoane devine prada victimizării în urma vulnerabilităţii şi sugestibilităţii avansate.
În acest context este extrem de important de subliniat faptul, că între tulburarea mentală şi infracţiune, totuşi, există o legătură substanţială. Aşadar, distingem trei manifestări principale ale coraportului dintre tulburarea mentală şi infracţiune:
– coincidenţă – evenimentul infracţiunii a coincis din întâmplare cu evoluţia unei tulburări mentale, însă nu depinde de această tulburare;
– corelaţie – evenimentul infracţiunii este influenţat în mod substanţial de tulburarea mentală manifestată;
– cauză – evenimentul infracţiunii este comis sub imperiul tulburării mentale manifestate, iar între tulburare mentală (cauza) şi comiterea unei astfel de infracţiuni (efect) se stabileşte raportul de cauzalitate.
În dreptul comparat, în legislaţia Marii Britanii şi Wales (The Mental Health Act 1983), termenul tulburare mentală desemnează orice formă de tulburare sau dizabilitate mentală.
În sensul prezentului act normativ, termenul psihopatie este definit ca fiind o tulburare persistentă sau o dizabilitate mentală, asociată sau nu cu afectarea semnificativă a intelectului, care este exprimată într-un comportament anormal agresiv sau serios iresponsabil.
Decizia pentru aplicarea măsurilor de siguranţă faţă de persoana care suferă o astfel de stare trebuie să fie una fondată pe probe care vor demonstra nu doar rolul preventiv al tratamentului la care va fi supusă persoana, ci şi necesitatea unui astfel de tratament pentru sănătatea şi siguranţa pacientului concret şi pentru protecţia intereselor celor din jur. O astfel de măsură, potrivit legislaţiei analizate, poate fi aplicată şi în cazul în care există o probabilitate sporită de alte simptome sau tulburări psihiatrice.
Riscul de comitere a omuciderilor este de zece ori mai mare la cei care suferă de tulburare antisocială a personalităţii.
În urma analizelor efectuate în cauzele penale de pe teritoriul Marii Britanii s-a constatat că în cazul schizofreniei pacienţii sunt predispuşi mai puţin la violenţă, cei mai agresivi fiind persoanele care suferă de formele paranoice şi catatonice. Predispoziţia spre comiterea infracţiunilor violente de către schizofrenici apare cu mult mai târziu decât debutul maladiei. Nu toţi schizofrenici comit infracţiuni violente sub imperiul iluziilor şi halucinaţiilor, majoritatea bolnavilor comit infracţiuni sub imperiul stresului familial. În cazul tulburărilor paranoice faptele infracţionale sunt comise în urma unor iluzii. Această categorie de bolnavi este mai ostilă decât alte persoane care suferă de schizofrenie. În special, s-a demonstrat că omuciderile comise din gelozie iluzorie sunt săvârşite de persoane care suferă de tulburări paranoice.
Tulburările afective nu sunt aşa de răspândite după cum consideră majoritatea savanţilor. De fapt, astfel de omoruri sunt însoţite de suicide sau tentative de suicid. Anume mamele care îşi omoară copiii deseori suferă de depresie care le aduce la comiterea omorului propriului copil.
Pentru persoane care suferă de epilepsie le este caracteristică extrem de accentuată personalitatea antisocială, dezvoltată în urma dificultăţilor majore de adaptare socială din cauza specificului maladiei suferite. Există două categorii de accentuări de personalitate: personalităţi cu controlul exagerat a propriilor sentimente şi personalităţi cu controlul insuficient a propriilor sentimente. Precedentele judiciare common law conţin mai multe dovezi demonstrând că persoanele care suferă de epilepsie comit infracţiuni în stările asociate epilepsiei, cum ar fi: depresie, stupoare, reacţia emotivă la stres etc.
Instanţele sunt predispuse să aplice cauza de automatism pentru a o absolvi de la răspundere şi pedeapsă penală.
Cu privire la persoanele ce suferă retard mental este de subliniat că acestea sunt mai uşor de depistat din cauza intelectului considerabil redus în comparaţie cu alte categorii de făptuitori.
Deseori aceste persoane comit infracţiuni deoarece nu înţeleg pe deplin caracterul prejudiciabil a propriilor fapte şi, prin urmare, pot fi uşor exploatate de alte persoane. Cea mai strânsă legătură dintre retardul mental şi infracţiune se manifestă în infracţiunile comise în sfera sexuală. Astfel de fapte deseori se manifestă în actele indecente demonstrative săvârşite în locuri publice de către persoane de genul masculin, iar, în marea majoritate a cazurilor, făptuitorul este cunoscut victimelor. Se mai susţine că, caracteristic acestor categorii de infractori sunt faptele de distrugere a proprietăţii, săvârşite prin metoda incendierii.
Referitor la depresie şi legătura acesteia cu infracţiunea este de menţionat că depresiile severe pot conduce la săvârşirea omuciderilor fiind sub imperiul unor iluzii, a perceperilor şi interpretărilor false ale unor împrejurări. Persoanelor depresive le este caracteristică uciderea unui membru al propriei familii, fapta fiind privită de către bolnav ca una altruistă, deseori fiind succedată de suicid.
În cazul tulburărilor bipolare (anterior – psihoză maniaco-depresivă) rata infractorilor este mai sporită, decât a celor aflaţi în depresie. Această categorie de persoane devine extrem de violentă, totodată este predispusă la efectuarea cheltuielilor enorme, la cumpărături excesiv de scumpe. Este de menţionat că astfel de comportări sunt însoţite de refuzul achitării costului, sau renunţarea de la rambursarea creditului.
Sindromul de discontrol episodic (engl. – Episodic Dyscontrol Syndrome) reprezintă epizoade de violenţă neprovocată, exclude epilepsia, schizofrenia, intoxicarea patologică, este precedată de cefalee (durere de cap), asociată cu amnezie, iar la 50% din persoane sunt depistate anomalii în rezultatul examinării electroencefalografiei.
În Marea Britanie şi Wales persoanele devin responsabile la vârsta de 10 ani, iar copiii sub vârsta de 10 ani sunt consideraţi incapabili de a avea o intenţie infracţională. În Scoţia persoana poate fi urmărită penal începând cu vârsta de 8 ani. Copii cu vârsta cuprinsă între 10-14 ani se bucură de o responsabilitate parţială, aşa numita Dolci Incapax.
După vârsta de 14 ani persoana nu va răspunde penal în cazul unei erori relevante, a cazului fortuit; a constrângerii; a necesităţii, precum şi în cazul tulburării mentale.
În common law există categoria de cauze de origine psihiatrică (engl. – Psychiatric Defences) care exclud sau diminuează responsabilitatea persoanei. Astfel de cauze includ:
1) Iresponsabilitatea – această cauză a fost pentru prima dată incorporată în principiile elaborate în Cazul McNaghten (1842), conform cărora persoana poate fi recunoscută iresponsabilă doar în cazul în care, la momentul săvârşirii infracţiunii, aceasta a acţionat sub imperiul deficienţei de raţionalitate (engl. – defect of reason) cauzate de o boală mentală în măsură în care persoana nu înţelegea natura şi calitatea actului produs, sau nu realiza că actul comis reprezintă un pericol social. Regula McNaghten nu se aplică pe teritoriul Scoţiei. Decizia cu privire la iresponsabilitate este luată de către doi medici-psihiatri în baza “balanţei de probabilitate”, iar efectul juridic al recunoaşterii stării de iresponsabilitate este achitarea persoanei;
2) Responsabilitatea redusă – în common law această cauză de diminuare a responsabilităţii penale a fost introdusă în 1957 prin Actul cu privire la omucideri. În conformitate cu prevederile alin.(1) al Secţiunii 2 din Actul cu privire la omucideri din 21 martie 1957, cazurile de operare a stării de responsabilitate redusă sunt următoarele: când persoana cauzează moartea sau participă la cauzarea morţii unei alte persoane, ea nu va fi condamnată pentru omorul calificat, dacă aceasta suferea de o anomalie mentală (inclusiv cea care a oprit sau a retardat dezvoltarea mentală, sau a apărut în urma altor cauze inerente acestora ori a fost indusă de o boală sau traumă) care într-un mod substanţial deteriorează capacitatea mentală a persoanei pentru acţiunile sau inacţiunile comise direct sau în coautorat la omor. Este de subliniat, că nivelele de tulburare mentală cauzează nivele de responsabilitate redusă. În conformitate cu legislaţia scoţiană, tulburarea de personalitate nu este suficientă pentru operarea normei cu privire la responsabilitate redusă;
3) Starea de intoxicaţie – intoxicaţie involuntară reprezintă circumstanţa relevantă pentru a exclude sau a diminua responsabilitatea penală a făptuitorului şicuprinde atât cazuri când cineva a fost intoxicat cu o substanţă toxică introdusă în băutura pe care o servea, cât şi automatismul provocat de efectele adverse ale preparatelor medicamentoase. În anul 1857 starea de intoxicaţie a fost acceptată în calitate de cauză care diminuează responsabilitatea făptuitorului în cazurile de omor intenţionat;
– intoxicaţie voluntară (auto-indusă) – nu reprezintă circumstanţa relevantă pentru a exclude sau a diminua responsabilitatea penală a făptuitorului, cu excepţia cazurilor când această stare constituie o boală psihică în conformitate cu regulile McNaghten, sau când există probe ce demonstrează lipsa intenţiei, în cazul în care infracţiunile pot fi comise doar intenţionat.
4) Automatismul – dacă persoana nu-şi poate controla propriile acţiuni, ea nu poate fi responsabilă pentru comiterea unei fapte – acest concept este similar categoriei de „iresponsabil de scurtă durată” (engl. – “briefly insane”). Automatismul reprezintă un termen juridic care nu are nici o legătură cu automatismul epileptic[9]. De fapt, există două categorii de automatism:
a) automatismul „capabil” (engl. – sane automatism) şi constituie o cauză justificativă doar când este unul provocat de cauze externe;
b) automatismul „incapabil” (engl. – insane automatism), cel din urmă constituind o stare de iresponsabilitate provocată de cauze interne, cum ar fi:
– automatismul epileptic;
– hipoglicemia; hiperglicemia;
– lunatismul;
– ateroscleroză.
Un predictor relevant al predispoziţiei la violenţă în viitor este triunghiul Helman care include trei indici: enurezisul; provocarea de foc; cruzime manifestată faţă de animale.
Aşadar, responsabilitatea redusă nu absolvă completamente pe făptuitor de răspundere penală, ci doar are efect de diminuare a pedepsei pentru cele comise.
Reieşind din prevederile Sec. 2 al Actului cu privire la omucideri anomalia mentală trebuie să întrunească două condiţii:
I. trebuie să fie cauzată de o retardare sau oprire a dezvoltării mentale sau să fie efectul unor cauze inerente ori induse de o traumă sau boală;
II. anomalia mentală trebuie să deterioreze substanţial capacitatea mentală a făptuitorului.